Iubirea, ca jucărie

Sursa foto tratatdefericire.ro

Ne dorim constant să avem parte de lucruri frumoase în viața noastră, să avem succes, să avem parte de iubire, să facem copii etc. Uneori ele vin, poate nu toate, însă vin, chiar dacă uneori pe rând. Apar în viața noastră ca niște daruri minunate. Unele ne sunt date ca niște binecuvântări, așa cum este iubirea, cum sunt copiii. Și, așa cum ne bucurăm când primim cadouri, așa ne putem bucura cu toată ființa noastră și când avem parte de asemenea minunății.

Din nefericire, nu prea se intâmplă așa. Perioada bucuriei și a încântării ne grăbim s-o consumăm repede, ne comportăm ca niște copii imaturi și iresponsabili care strică jucăriile după ce s-au plictisit de ele. Cadoul primit îl întoarcem pe toate fețele, apoi, după ce entuziasmul a început să scadă, începem un proces de desființare. Îl rupem în bucățele mici, mici, până nu mai avem ce descompune și aruncăm apoi la gunoi ultimele rămășițe.

Dacă în cazul unui copili acest comportament are în spate un mecanism obiectiv (curiozitatea de a cunoaște obiectele și lumea), ca adult nu mai are suport real.

Continuăm să facem același lucru și adulți fiind. Stricăm jucăria frumoasă ca adulți poate pentru că dorim cu tot dinadinsul să ne folosim de ea în toate modurile posibile, posibil tot dintr-o necunoaștere. Ca adulți, procedăm tot ca niște copii, nu știm ce este iubirea și, în același mod  stângaci și imatur, scotocim cu febrilitate prin toate cotloanele și când nu mai avem ce găsi, aruncăm la coș ce nu ne mai trebuie.

Copilul devine curând o păpușă care poate fi controlată și direcționată așa cum considerăm că este mai bine, fără ca măcar să ne punem întrebarea vreodată cum ar fi bine pentru el, în primul rând.

Omul iubit devine, după luna de miere, persoana care trebuie să răspundă nevoilor, pretențiilor și dorințelor noastre. Nu ne jenăm să intrăm cu bocancii în viața lui, pentru că așa ni se pare firesc. Devine un fel de proprietate, ca și cum identitatea și intimitatea acestuia este anulată ca prin farmec, numai din simplul motiv că îl iubim. Și credem că asta ne dă tot dreptul să îl condiționăm, să îl controlăm, în funcție de dorințele noastre.

Același lucru îl facem și cu prietenii, cu rudele, cu părinții. Nu știm să iubim cu adevărat, iar asta ne face să declanșăm mereu un proces distructiv, din nefericire, distrugând ce este mai frumos în viețile noastre. Uităm un aspect important: iubirea nu este a noastră, este un dar minunat ce ni se oferă. Urmarea firească este că apoi suntem nefericți. Este o modalitate infailibilă de a ajunge la suferință. Mă întreb retoric de ce preferăm să alegem chinul, zbaterea, drama? Este nevoie să ajungem în iad ca să putem zări ce este raiul?

În sinea mea, încă sper să avem bunul simț, luciditatea sau măcar dintr-un instinct de conservare, să punem punct dramei în care singuri ne-am băgat. Să încercăm mai mult să iubim și nu să posedăm. Să încercăm să ne bucurăm, cu recunoștință și altruism, de tot ceea ce ne oferă bun și frumos viața. Eventual, fără a mai pune cheie și lacăt la ele pentru totdeauna și să le ascundem în cămară. Pentru că de acolo, mai târziu, nu vom mai găsi decât niște fantome.

Gabriela Gevelegean