Neștiutul spirit al Pamântului

Mihaela Burlacu

Am avut o copilărie şi adolescenţă fericită într-un sat dobrogean. Era o zonă deluroasă de mică altitudine, în mii de culori, acoperită cu viţă de vie şi păduri de foioase, care îmi creau o puternică legătură cu mersul tainic al Universului. Fascinaţia şi uimirea cerului înstelat, m-au urmărit întreaga viaţă, ca un spectacol unic. Frumuseţea clarului de lună, scăldată în lumină, mă făcea să îi descopăr ochii, nasul şi gura. Mă simțeam perfect integrată în bolta cerească și o consideram sacră. Bătrânii care îşi venerau pământul cu toate vieţuitoarele din el, considerându-le sfinte, au dispărut încetul cu încetul, lăsând loc unei lumi din ce în ce mai pragmatice.

Într-una din zile, cred că aveam 14 ani pe atunci, am văzut o scenă care mi-a frânt inima. Vecinul nostru, Moş Vasile Ciocălzău, curat și sincer, cu straie albe și barbă sură și lungă, venise dintr-o lungă călătorie, unde fusese în Cehoslovacia, să vadă mormântul fratelui său, mort în al doilea război mondial. Acest gând nu îi dădea pace şi dorea să îi aprindă o lumânare la crucea lui şi să îi pună puţin pământ şi o floare de acasă din gradină. Nici el nu mai știa câți ani avea şi trecuse prin multe încercări, însă acest lucru nu îl împiedicase să îşi îndeplinească acest vis, pe care toată lumea îl credea pur nebunesc.

La reîntoarcere, intrase în ograda lui, îngenunchease, îşi făcuse cruce de trei ori şi sărutase pământul cu smerenie, de parcă lumea lui începuse și se sfârșea acolo. În lumina crepusculului, Moş Vasile Ciocălzău, părea o prelungire firească a Pământului, ca o lucrare sfântă între el și spiritul gliei.

L-am urmărit fără suflare, paralizată de emoţie, asistând la ritualul magic. La un moment dat, mi s-a părut că nu mai văd decât un nor alb auriu transparent, care îl înconjura. De uimire am scos un țipăt scurt, care mi-a deconspirat prezența. S-a ridicat calm, a venit la mine, m-a luat de umeri si mi-a zis apăsând pe cuvinte, de parcă fiecare vorbă ar fi rostită ca să rămână aşa, încremenită pe vecie în mintea mea de adolescentă :”Draga moșului, pe vremuri exista un obicei care s-a pierdut din păcate și nu mai e vreun noroc, să reînvie. Copiii nou născuţi erau aşezaţi în ţărână, iar tinerii căsătoriţi îşi petreceau prima noapte pe un aşternut aşezat direct pe pământ, ca să fie sănătoşi şi trainici ca pământul. Când durerile lumii te doboară, cu mare credință în Dumnezeu, lipește-te de țarină, sub stele și lasă toate relele să se ducă în pustia pământului. Azi nu mai există credință. Parcă toate îs schimbate, oamenii au mereu câte un interes”.

Cuvintele și gestul acela mi-au ajuns în inimă atât de puternic, încât nu am mai clipit ca niște secunde suspendate în eter. Apoi, am stat de vorbă ore în șir, până noaptea târziu. Si pe măsură ce i-am aflat povestea, mi-a sădit sclipiri de fericire prin vorbele lui minunate; apoi de bucurie, am simţit că nici nu mai pot să respir, şi am început să plâng, de parcă o rază de soare îmi străbătuse ființa, simțindu-mă nespus de bogată.

Mihaela BURLACU

Membru al Uniunii Scriitorilor din România