Prima mea lecție de violoncel

Priveam pe fereastră ploaia măruntă care uda pervazul. Apoi am luat și am răsfoit plictisită ziarul local pe care colegul de birou obișnuia să îl cumpere în fiecare dimineață. Cum zilele iernii sunt lungi și plictisitoare, am decis să caut un spectacol pe placul meu. Privirea îmi cade pe un anunț iar în corpul meu se declanșează brusc furtuni de emoții. Citesc silabisind titlul concertului din după-amiaza aceea: “Integrala Suitelor pentru violoncel solo”, compus de Johann Sebastian Bach.

Ascult toate genurile muzicale, însă cel mai mult, îmi place muzica preclasică. Ceva rezonează în mine cu acele partituri, de parcă acele sunete se aflau deja în mintea mea. Din fiecare piesă muzicală îmi plac anumite pasaje care îmi fac inima să bată mai tare când le ascult… Singurul lucru care îmi turna lumină în privire era: „Suita lui Bach nr. 1”.

Sub bolta visării, ajung mai devreme ca de obicei la spectacol, ocupând primul loc. Apoi, acordurile muzicii au reușit să mă transpună pe rând într-o lume mirifică, plutind undeva când în stratosferă, când într-o sală de bal de pe vremea lui Bach, îmbrăcată cu o rochie din catifea violet, cu o crinolină amplă. 

Mihaela Burlacu

Concertul se termină și în ropotul acela de aplauze văd cum o strălucire nepământeană izvorăște din violoncelistul care m-a vrăjit. Îi sorb privirea și îl văd cum înconjoară sala cu dragoste și privește totul de parcă ar vrea să se încarce cu această minune care este sala de teatru.

Cu un curaj nebunesc decid să îl aștept la ieșirea artiștilor. Când a apărut, am rămas pe loc, fără grai, ca o statuie. O privire care mă învăluia în căldura ei m-a făcut să mă trezesc la realitate. I-am spus: ”Te implor. Știu că sunt grasă și urâtă, însă te rog să îmi îndeplinești un vis. Cântă doar pentru mine Suita nr. 1”…”Un vis ?”, “Da, un vis”. Cumpănind câteva clipe îmi zice: “Domnișoară, eu nu împlinesc vise. Eu le ofer gratis. Am un mall întreg”. “Unde le țineți?” am intrat eu în joc. “Va trebui să descoperi tu asta, cândva. Eu sunt Călin. Tu cine ești?”… ”Eu…, eu…, eu cine sunt?! Nu știu!”. ”Hai măi, cum să nu știi? Până îți aduci aminte am să-ți cânt ce mi-ai cerut”, a zis el desfăcând larg cutia instrumentului. Apoi, s-a oprit brusc. Înfiorându-se și scuturându-și trupul a negare a spus: ”Nu am partitura la mine și aș putea falsa câte o notă muzicală. Tata, încă de la cinci ani, mă așeza să cânt la violoncel și dacă greșeam doar o trăsătură de arcuș, primeam o curea pe spate. Dacă m-ar auzi… Nu pot așa. Nu… nu“, a rostit el agitat, deschizându-și sufletul ca o carte gata să fie deslușită.

“Mă cheamă Maria. Te rog să nu îți fie teamă. Se spune că dacă ai o frică, ea poate fi învinsă tocmai făcând acel lucru care îți inspiră teama cel mai mult. Înfrunt-o și va trece”, i-am zis eu sigură pe mine. Călin s-a așezat, ezitant, pe scăunelul portarului din holul de ieșire al  teatrului și mi-a cântat atunci, în acea seară unică, piesa pe care i-o cerusem. Am închis pentru o clipă ochii și am lăsat sufletul să înțeleagă adierea vibrației notelor muzicale. 

Lacrimi mari îmi curgeau pe obraz, iar eu parcă pluteam bezmetică printre stele căzătoare. Apoi i-am spus: ”Când pot începe prima mea lecție de violoncel?”. “Vrei acum?!“, a spus el ridicându-se de pe scaun și oferindu-mi violoncelul cu multă iubire. Am luat arcușul cu sfială și l-am privit abisal. M-a cuprins în brațele lui ca să-mi arate cum trebuie ținut violoncelul, apoi mi-a șoptit tandru: „Prima regulă, arcușul trebuie să fie perpendicular cu corzile”.

Au trecut ani de atunci și nu încetez să mulțumesc celui de sus pentru această celebrare a reîntregirii noastre. În jocul anarhic dintre inimă și rațiune, câștigase inima care ne-a adus împreună. Un foc mare de artificii al universului brăzda cerul la fiecare aniversare a curajului și adevărului absolut din mine. 

Mihaela BURLACU

Membră a Uniunii Scriitorilor din România