Exercițiu de imaginație

În amalgamul acesta care ne înconjoară cu informaţii de tot soiul şi din toate zonele posibile (cultură, religie, spiritualitate, evolutie personală etc.) ce-ar fi să ne oprim puţin, să tragem aer adânc în piept şi să luăm, pur şi simplu, o pauză? Să punem punct şi... ceva mai târziu, de la capăt?

Dacă aruncăm o privire mai de ansamblu și mai detașată, observăm că aproape toate ideile pe care se bazează religia, istoria sau chiar şi spiritualitatea, provin de la câteva elemente de bază pe care omenirea le-a validat. Au fost perpetuate din generaţie în generaţie, mai mult sau mai puţin nuanţate, mai mult sau mai puţin în forma originală de la care au plecat. În decursul istoriei au fost prea puţini cei care şi-au pus serios întrebarea dacă sunt valabile sau nu. Şi au fost şi mai puţini cei care şi-au pus problema să verifice veridicitatea informaţiilor.

Noi, cei de acum, suntem practic produsul a mii de generaţii care au preluat, la rândul lor, nişte șabloane prestabilite pe care s-a mers aproape automat. Fără să vrem sau fără să realizăm la modul conştient, avem cu toţii în bagaj convingeri și limitări din care nu ieșim prea mult. Prin educaţia primită de mici, şcoala urmată, cărţile citite şi tot ce auzim sau vedem la TV, pe internet sau oriunde ne îndreptăm atenţia. Că ne place să recunoaştem sau nu, ele fac deja parte din noi, din identitatea noastră.

Așadar, nu cred că putem pretinde că suntem liberi în gândire, că suntem necondiționați în felul de a gândi, de a vorbi, de a ne comporta şi de a acţiona. Nici să vedem clar ce este în jur nu putem fără a fi condiţionaţi de ceea ce ştim deja. Mintea, aşa cum este ea construită, nu poate concepe sau cuprinde altceva decât ceea ce poate interpreta, încadra şi clasifica după tipare cunoscute sau familiare. Astfel, tot ceea ce se întâmplă în exteriorul nostru interpretăm după acele tipare cu care ne-am obişnuit, încercăm tot timpul să încadrăm şi să judecăm apoi după ceea ce ştim deja. 

La fel se întâmplă şi cu emoţiile noastre. Avem o gamă largă de emoţii şi sentimente, însă şi ele sunt "ajustate" şi au în spatele lor aceeaşi mentalitate și același tipar de gândire din trecut şi aceleaşi poveşti pe care le-am tot auzit despre cum ar trebui să simţi sau nu, într-o conjunctură sau alta. În consecință, deciziile luate vor urma acelaşi traseu.

Este evident că în acest mod nu ne putem schimba, nu putem evolua. Nici nu ar fi posibil atât timp cât ne raportăm numai la şabloanele prestabilite.

Cum ar fi dacă  am elibera mintea de tot bagajul acumulat până acum? De toate ideile în care am crezut, de toate principiile după care ne-am condus? De tot ce clasificăm în "bine/rău" , "moral/imoral" sau ”frumos/urât”. Și apoi mai este ceva: cine stabileşte ce este corect, ce este moral, ce este frumos ?

Dacă răspunsul este că societatea, majoritatea sau religia este cea care hotărăşte, atunci dați-mi voie să vă mai invit o dată la același exercițiu de imaginație și să vă mai puneți o dată întrebarea dacă şi pentru noi înşine este valabil acelaşi lucru. Pentru fiecare în parte, ca individ.

Și atunci poate există o șansă ca unii dintre noi să se trezească într-o dimineață cu vederea şi mintea proaspete, clare, eliberate de tot ce aveam acumulat cu o seară în urmă. Să dăm drumul la tot ce obişnuiam să considerăm de netăgăduit, la toate axiomele pe care le purtăm în permanență cu noi, ca pe niște haine vechi și ponosite. 

Gabriela GEVELEGEAN