O promisiune a nemuririi


- Ce ți-ai dori mai mult? Să trăiești 30 de ani așa și așa, adică nici fericită, nici nefericită, sau… un an foarte fericită?, m-a întrebat  Barbu cu o lumină caldă în privire pe care o știam atât de bine. Te întreb asta pentru că eram oarecum contrariat de ultimul tău mesaj!
- Aș prefera să trăiesc un an de fericire maximă, am răspuns eu după câteva secunde de gândire. 
- Și eu la fel, a răspuns Barbu fără nicio ezitare.
- Vorbește-mi despre visele tale, despre viață, despre idealuri, trăiri și simțiri, l-am întrebat eu curioasă să aflu mai multe despre el și despre liniile astrale care îi defineau sufletul. 
- Vise? Cine are timp de vise?! Mai nimic… muncă, muncă și atât! 
- Mie nu îmi mai ajunge starea ta limitată, mărginită, vreau să îmi dezvălui infinitul din tine!
- Nu prin cuvinte poți descrie o senzație, o experiență, o trăire…

Ultimele lui vorbe au oprit în mine dialogul acela ciudat și fantastic care, într-o zi de martie târzie, mi-au creat o stare confuză în suflet la întrebări al căror răspuns este greu de găsit. 

Voiam să aflu microcosmul lui Barbu, însă el era cel mai înverșunat ascunzător de taine. Deși îi intuiam caracterul tumultuos pe de o parte, iar pe de alta noblețea sufletului, dincolo de privirea sa albastră, voiam să îl aud vorbind despre el. Am rămas apoi pe gânduri, iar tăcerea noastră a umplut întreaga cameră. Poate că fiecare se gândea la universul lui și la ceea ce viața adusese în preajma noastră. 

De atunci mă zbăteam în resemnare, știind că timpul nu mai are însemnătate pentru mine și că acea intensitate sinceră, curată, a pasiunii pe care oamenii o ascund de regulă, nu o voi mai regăsi nicăieri. Nu fusese jumătatea mea, însă îmi fusese dat în acel an și ceva, o frumoasă poveste de dragoste, ca o promisiune a nemuririi.  

Ani de-a rândul, zile şi nopţi, până la această vârstă mi-am dorit şi am cerut să îmi cunosc sufletul pereche. Voiam să nu plec din această viaţă cu acest regret al neîmplinirii. Căsătorii nepotrivite, iubiri care răsăreau repede şi apoi dispăreau la fel de repede, toate eşuau lamentabil în cearșafuri roz, ninse cu iluzii. Zilele vieţii mele treceau searbede şi plictisitoare fără ca acel dor neîmplinit sau mângâiere mult așteptată să sosească. Visam ca acea iubire unică, cea mai puternică și cea mai arzătoare, să devină realitate. 

Nu ştiu cum se face, însă Universul mi-a dat teme de rezolvat din ce în ce mai grele. Aveam sentimentul că toate erau însoţite şi de o notă de umor, parcă zicându-mi: “Hai să te văd cum treci şi de acest examen! Şi ce dacă nu-l iei? Ne vedem în toamnă din nou, la reexaminare. Sau la re-re-examinare. Dacă nu, în altă viaţă, până iei mult aspiratul 5…” . 

Privindu-l pe Barbu, în ochii căruia vedeai infinitul albastru sau alteori o lumină jucăușă, ștrengărească, îmi era greu să îi vorbesc despre plenitudinea sentimentelor care mă cuprindeau și care nu se vor sfârși niciodată.

Să îi spun oare că doar lui, unicul, i-aș mai putea dărui acea fericire maximă, un an, o oră sau o eternitate dacă mi-ar cere-o?! O să las să mai treacă o noapte și am să îi mărturisesc asta. Poate mâine, cerul se va mai limpezi de ploaie, iar lumina primăverii îl va îmbrăca din nou în dantele albe. 

Ştiu să iubesc acum. Îl iubesc pentru că este şi nu îl iubesc pentru că mă iubeşte. Spațiul dintre noi nu mai exista demult, iar timpul nu mai avea hotare. Nimic nu e zadarnic când trăiești o promisiune a nemuririi.

Mihaela BURLACU
Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Comentarii