Conectat cu Universul acum sau.. mai încolo?

Cine crede cu tărie că lucrurile i se întâmplă, nu va dori să acorde atenție faptului că el își poate regla nivelul vibrației, de fapt nici nu poate concepe asta. Pentru el liniștea are doar câteva grade: ”liniste când nu mă cicălește nimeni, liniște când sunt în parc și liniște când sunt în concediu pe vârf de munte” (unii mai au ”trăiri” mai mult sau mai puțin autentice în meditație după care revin la dualitate - trecut/viitor).

Deci, în continuare se va percepe ca fiind efectul mediului - liniștea depinde de exterior - ”trebuie să mă duc în parc, la munte sau să meditez ca să fiu liniștit”. Același tip de gândire îl expune la ”furtul de energie” pentru că face parte din aceeași paradigmă a lui ”mi se întâmplă”. 

Când ne credem persoane - roluri, ne simțim rupți de Viață/Univers. (ROLUL fără ACTOR nu există). Lumea apare un loc străin, neprietenos, în care putem răzbate doar dacă ne luptăm. Și luptăm împotriva a ceea ce chiar noi am creat. Mintea creează separarea de dumnezeu/divin/sursă/infinit/conștiință .și apoi tot mintea caută soluții.

Ca în religie, se creează ideea de păcat și apoi apare, surpriză, nevoia de mântuire, curățare de păcat. Așa și cu nevoia de validare, apreciere, devenire, dezvoltare personală. Căutăm să scăpăm de neîmplinirea, nesiguranța pe care noi am creat-o și creăm în continuare idei de separare și de negare.

Din separare vine singurătatea

Cei care au trecut prin depresii adânci și/sau de lungă durată, știu ce gust are iluzia atunci când bagi capul adânc în ea... Îți vine mai mult să pleci, decât să stai în lumea asta... Atunci mintea vine iar cu o soluție: SĂ DOZĂM suferința, pentru a evita schimbarea - pentru că suferința nu e doar rezultatul separării, ea este si profesorul care ne trezește la viață, trezește DIVINUL care suntem.

O modalitate simplă de a ne da seama cât de activă sau când este prezentă mentalitatea lui ”mi se întîmplă” este de a verifica antipatiile. Când suntem centrați și cu dorința de a aduce Acasă toate fantomele/proiecțiile, atunci apare o senzație de liniște adâncă și dacă verificăm, aruncând o privire scurtă în afară, vom vedea că s-au topit toate antipatiile, reținerile, unele mici sau altele mai mari. Așa se simte (cât se poate descrie în cuvinte) sentimentul de Acasă.

Dezvoltarea personală, îndeplinirea visului, schimbarea visului cu altul mai îndrăzneț sunt modalități de a ne irosi viețile, ”trăind” în viitor. Cam atât de isteț este să-ți dezvolți persoana crezând că într-o zi vei găsi liniștea, dar nu ACUM... mai încolo, după ce..., doar dacă... 

Din motivul acesta încep oamenii înțelepți să mărturisească că nu așa este calea.

Efortul este permanent cand ne opunem vieţii

Și un mic detaliu amuzant. Atunci când credem în separare uneori apar situații ”tehnice” în care ața nu vrea să intre în gămălie sau un obiect se agață în mod inexplicabil de parcă s-ar opune legilor fizicii și în momentul acela apar nervii. Interesant este răspunsul la întrebarea: pe cine înjurăm atunci.? Cumva propria inconștiență, cea cea care a materializat în mod ”inexplicabil ” această situație?

Depunem efort de a ne convinge că lucrurile vin din afară și că altfel nu se poate (”așa e viața”, nu zicem că așa e viața pe care am ales-o), că avem nevoi sau vise de îndeplinit, interpretăm mereu viața ”eu sunt acela care a pătimit, acum sunt acela căruia i se face dreptate, dacă am fost cel căruia i-a lipsit, acum sunt cel care primește” și tot așa. Orice apare în viață, i se dă o interpretare personală. Iar tocmai lucrul acesta ne împiedică să ne vedem propria și adevărata responsabilitate.

Lucian IUGA