Suntem suma întâmplărilor și rolurilor prin care trecem?

Oricine urmărește cu atenție firul evenimentelor și al propriilor trăiri sau stări, va realiza, mai devreme sau mai târziu, că viața nu poate fi intâmplătoare și nici la cheremul și bunul plac al nostru. Cel puțin la concluzia asta am ajuns eu însămi. 

Viața, așa cum o știm cu toții, este plină de provocări, de schimbări de situații și de roluri pe care ni le asumăm. Încercăm, și poate chiar ne străduim, să trecem cu bine prin ele, să facem față diverselor evenimente, mai ales celor neplăcute. 

Suntem atât de prinși de toate acestea încât, la un moment dat, ajungem la certitudinea că noi suntem suma întâmplărilor și rolurilor prin care trecem. 

Dacă ar fi așa ar însemna că, de fapt, suntem o simplă acumulare de experiențe prin care trecem de-a lungul călătoriei prin viață, din momentul în care ne-am născut și până la ultima suflare. Dacă aș merge pe principiul acesta aș ajunge la teoria evoluționistă a lui Darwin, care ne spune că totul ține de adaptare la mediul înconjurător și că cel mai puternic individ rezistă situațiilor prin care trece, învinge în experiențele sale și își transmite mai departe genele, ca specie. Cu alte cuvinte, rostul vieții s-ar reduce doar la perpetuarea speciei și la transmiterea genelor celui mai puternic. 

Nu contest teoria darwinistă, nu sunt eu în măsură să o fac, dar ceva simt că-mi scapă înțelegerii sau poate nu vreau să mă mulțumesc numai cu atât.  Undeva, în adâncul ființei mele, simt că nu suntem un simplu cumul de experiențe, poate doar până la un punct. Pe lângă minte, inimă și corp, mai avem ceva foarte important, lăsat ca un dar de preț la nașterea noastră pe pământ: sufletul.  El este motorul principal fără de care nu am putea funcționa, este acea parte din noi care face legătura cu divinitatea, este suflarea lui Dumnezeu, care ne arată că mai există și altceva în afara lumii materiale în care ne zbatem zi de zi.

Atunci când ne descoperim sufletul este ca și cum ne-am fi născut a doua oară. Abia atunci trăim cu adevărat, nu doar existăm, începem să realizăm că tot ceea ce ni se intâmplă are un rost, o finalitate. Dezordinea și haosul dispar treptat, luându-le locul sincronicități, percepții și lucruri care se întămplă exact la momentul oportun, în așa fel încât fiecare dintre noi să conștientizăm ceva sau să învățăm o anumită lecție, pentru ca apoi să trecem la altă etapă de înțelegere și tot așa... 

Toate acestea se petreceau și înainte, mai era însă nevoie să le și ”vedem” cu alți ochi pentru a avea o altă înțelegere. Poate provocările și experiențele ne sunt date tocmai în scopul înțelegerii anumitor lucruri despre noi, spre a ne cunoaște cât mai bine, a afla cine suntem și unde vrem să ajungem.

De fapt, nimic nu este întâmplător și în dezordine. 

Universul este ordine și are legi fizice bine stabilite, ceea ce ar presupune că și viața noastră are un anumit sens și o ordine. 

Și atunci care să fie scopul existenței noastre? Doar să supraviețuim și să facem față provocărilor? Simt undeva în suflet că există un alt sens, pe care nu este ușor să-l pătrundem pe de-a întregul, dar care poate fi măcar parțial înțeles. 

Acea voce lăuntrică din sufletul ce mi s-a dat îmi șoptește că o parte din adevăr se referă la faptul de a deveni mai buni noi înșine, mai curați în interiorul nostru, de a ne desăvârși atât cât putem de-a lungul vieții și de a-i ajuta și pe alții să facă același lucru - măcar și prin propriul nostru exemplu. De a lăsa și o altfel de moștenire, în afara genelor noastre, prin suma lucrurilor frumoase pe care le-am făcut.

Gabriela GEVELEGEAN

Ilustrații: Photomanipulations by Elena Vizerskaya