La răspântia de viață, fără indicatoare

Era o după-amiază frumoasă de toamnă… Cerul era senin, fără nori, în timp ce soarele poleia totul cu o lumină clară, aurie, care transforma momentul într-unul aproape magic. Mihaela stătea pe fotoliu, cu un pahar de vin bun alături, ce se odihnea  pe masa mică din sufragerie. Ea începu să privească tot mai atent paharul translucid, în care se oglindea atât de bine.

Era încă frumoasă, trecerea timpului nu lăsase urme prea vizibile pe chipul ei, semn că nu purta după ea prea multe răni și bagaje ale trecutului. O parte le lăsase în urmă, acolo unde le era locul, mai avea doar câteva bagaje de mână… Mihaela simțea în adâncul inimii că se află la o răscruce de drumuri, așa cum i se mai întâmplase în alte rânduri, dar acum era oarecum diferit. Intuiția ei de femeie îi spunea că, de data asta, atârnă greu pe umerii ei importanța deciziilor pe care avea să le ia de aici încolo. 

De asemenea, înțelegea că doar ea și numai ea este de acum responsabilă de drumul ales și de alegerile pe care avea să le facă. Ca și cum toată lumea din jurul ei dispăruse ca prin farmec și era singura ființă de pe Terra. De un timp încoace, nimeni nu îi mai spunea ce să facă, nimeni nu se mai amesteca în vreun fel în viața și problemele ei. Era clar și pentru ea, așa cum parcă era și pentru restul lumii, că se află absolut singură în acest punct. Doar ea și Dumnezeu, singurul care era cu ea de aici înainte. Așa simțea din tot sufletul, că a venit timpul acela în care nu se mai poate bizui decât pe ea însăși și pe puterile ei, simțea că așa va fi și pe viitor și că trebuie să se obișnuiască cu ideea. Nu există indicatoare, știa deja din experiența proprie acest lucru, ea însăși fiind singurul indicator după care se putea ghida.

La prima vedere, înțelegerea clară a acestui fapt părea un pic înfricoșătoare, se vedea pe ea însăși ca într-un neant, al cărui hău are darul mereu să dea fiori de teamă. Instinctiv, Mihaela a luat paharul de vin de pe masă și privind tot mai atent la conținutul lui, începu să-l agite. Vedea cum licoarea aurie se liniștește ușor, ușor, până devine clară ca lumina zilei, redevenind limpede. Deodată, a realizat că orice tulburare își are rostul ei, că uneori este nevoie ca lucrurile să se zdruncine din temelii ca să se reașeze frumos, într-o altă ordine, și să o poți lua pe alt drum. Că i-a ieșit în cale răspântia asta pentru a face reflecțiile necesare, pentru a face ordine și curățenie în interiorul ei și să se reașeze limpezimea, așa cum era acum în pahar. Mihaela și-a luat privirea de la paharul cu vin și și-a îndreptat atenția în adâncurile ei, acolo unde se aflau răspunsurile la întrebări. De acum știa ce are de făcut. Măcar pentru început.

Gabriela GEVELEGEAN