Poveste de iubire fără sfârșit


Îl iubea cum nu mai iubise niciodată în viața ei până atunci! Cu atâta forță, cu atâta pasiune, cum nu crezuse nici ea că era în stare. Este drept că își dorise iubirea, că de ceva timp simțise cum creștea în ea acel miracol, acea trăire minunată, ca un dar venit de undeva din Univers. La început a crescut timid, ca un lăstar firav, apoi a crescut tot mai mult sub îngrijirea și ocrotirea ei atentă. O cultivase, deoarece știa în sufletul ei că este un lucru prețios de care trebuie să aibă grijă. Știa, de asemenea, că lecția iubirii este o lecție importantă, că fără ea nu putea trăi cu adevărat și nu puteau fi înțelese alte lucruri ce aveau să urmeze. Așa că, atunci când l-a întâlnit pe El a simțit că i s-a întins o mână nevăzută pentru a porni pe drumul acesta frumos, dar și cu cărări necunoscute, nebătătorite încă. Într-un fel era pregătită pentru aventura asta, pentru că inima ei era încărcată de atâta iubire ce strânsese și de acum era nevoie doar să vină acel cineva căruia să-i dăruiască toată acea trăire minunată.

Așadar, când a realizat că El este acea persoană potrivită, care îi răspunde cu aceeași intensitate și de care, la rândul Ei, se simte foarte atrasă pentru a intra în jocul iubirii, a făcut-o. A intrat în povestea asta cu toată dăruirea de care se simțea în stare. Pe El îl putea iubi mai ușor, pentru că îi răspundea pe măsură. El își deschisese inima toată în fața ei, la rându-i. Era ca o iubire adolescentină, în care și unul și altul se întreceau în a face lucruri frumoase pentru celălalt, în a aduce mereu dovezi ale iubirii pe care o nutreau unul față de altul. Erau ca niște copii chiar, care se bucurau de viață, de iubire și de tot ce este mai frumos pe lumea asta! Ea se simțea adorată și răsfățată ca o prințesă, frumusețea sa înflorise ca o floare sub razele soarelui. Feminitatea ei îmbrăcase altă formă, una cu mult mai aproape de ceea ce reprezenta ea ca femeie cu adevărat și în esența ei. Începuse să arate ca o zeiță a dragostei, și poate chiar așa era într-un anumit fel, pentru că așa se simțea.

Curând, Ea a realizat că iubirea este una dintre cele mai mari forțe din Univers. Acum știa pentru că o simțea pe pielea ei, din plin. A văzut pe parcurs că iubirea poate transforma multe, că poți deveni alt om numai prin puterea ei. A înțeles în adâncul sufletului că iubirea este un catalizator foarte puternic, este provocarea cea mare pe care, dacă o accepți și intri cu totul în energia ei, te poate transforma!

Ea se schimbase într-o oarecare măsură dar și El, care devenise un prinț ce își adora prințesa preaiubită și căreia îi dedica poezii, îi oferea flori și o făcea din iubire pentru Ea, ca o manifestare a ceea ce simțea. Se bucurau de tot ceea ce le ieșea în cale, de natură, de copii zgomotoși pe stradă, de mare și de râuri. Și cum să nu fi fost extraordinar când în casa lor era iubire, iar afară era tot iubire? Amândoi aveau senzația că oamenii din jurul lor au dispărut, ca și cum s-au dizolvat în povestea de iubire pe care ei o trăiau. 

În realitate, nu era chiar așa cum credeau... Personaje precum balaurul cu cele șapte capete, omul spân și viclean sau vrăjitoarea cea rea, au început să-și facă apariția, așa cum se întâmplă în orice poveste. Apariția lor a întunecat cerul celor doi iubiți, iar ei au fost nevoiți să își mute atenția de la iubirea lor și să facă față obstacolelor care le stăteau în cale. Ea avea de-a face cu vrăjitoarea cea rea, El avea de furcă constant cu balaurul cel cu șapte capete. Când reușea să taie unul din capete, apăreau imediat celelalte rămase. Lupta asta i-a luat ceva timp, era o luptă grea și obositoare. Ea, chiar dacă ședea mai mult în castel, nu era scutită și lăsată în pace de vrăjitoare. Ca și cum nu era destul, mai apărea uneori și omul spân care abia aștepta un moment de neatenție ca să-și ducă la îndeplinire planurile sale diabolice.

Toată această luptă și muncă istovitoare, care venise pe nepusă masă asupra lor, avea să le dezvăluie  multe lucruri pe care nu le știau despre ei înșiși. Ea era pusă în situația de a evita ca vrăjitoarea să-i facă vreo magie și s-o adoarmă sau să o transforme în stană de piatră pentru tot restul zilelor sale. De asemenea, El trebuia să facă apel la tot curajul și vitejia de care era în stare ca să se lupte cu hidosul balaur cu șapte capete, care nu-i lăsa prea multe clipe de liniște să mai prindă puteri. Putea să ducă lupta dacă ar fi avut măcar momente de răgaz și dacă nu ar fi avut grija ei, care era pândită de vrăjitoare. Se pare însă că a fost prea mult pentru ei și, în ciuda iubirii pe care și-o purtau, unul dintre capetele balaurului îi veni de hac lui și îl puse pentru o vreme la pământ. Ea, îndurerată peste măsură, n-a mai avut puterea de a se feri prea mult de vrăjitoarea rea, așa încât a fost cuprinsă la rândul său de o magie, care avea un efect straniu asupra ei: avea momente când uita de iubirea pentru el și devenea rece, distantă. Ușor, pe nesimțite, se transforma într-o stană de piatră…

Părea că monștrii care le dădeau târcoale își atinseseră scopul și acum îi puteau stăpâni pe cei doi. Gheara negurei și a relelor ce colcăiau pe pământ ajunsese și la ei și lăsase ceva urme. Dar cea mai urâtă rană era faptul că Ea și El uitaseră de iubirea lor. Pe măsură ce uitau se îndepărtau unul de altul, tot mai mult, până într-o zi când și-au dat seama că dacă vor continua așa vor ajunge să se urască aproape, pentru că deja începuseră să se atace. Atunci au preferat să se adăpostească fiecare în câte un loc ferit și să își îngrijească, în liniște, rănile pe care le căpătaseră de-a lungul acestei aventuri în care s-au luptat și cu alții, dar și între ei.

Mai târziu, după ce s-au vindecat rănile, au realizat amândoi că bestiile cu care luptaseră fiecare erau în parte reale, dar și himere în același timp. Acum, în liniștea lăsată, au putut vedea cu mai multă claritate că practic se luptaseră cu niște fantome, dar care îmbrăcau forme reale și deveneau tot mai puternice atunci când te luptai cu ele sau, dimpotrivă, când te temeai mult de ele. Teama puternică sau lupta directă le insufla forță, ca o suflare care aprinde și mai tare focul. Acum știau că n-au procedat bine, dar ce era de făcut? Simțeau că încă se iubeau, dar oare era această iubire suficientă pentru a depăși amenințările care promiteau să reapară  oricând?

Gabriela GEVELEGEAN

Comentarii